Locuiesc într-un cartier periferic care... ca să zic aşa, face parte din numele de scenă al câtorva cantautori de manele. Vecinii mei, când nu sunt pe la bloc scuipând seminţe, se dau pe Magheru. Şi adevărul e că au şi cu ce, căci la scara blocului sunt mereu trase Audi-uri, Bemveie, Mercedeşi. Pe Magheru am tot vorbit în numerele trecute ce fac, dar iată ce fac magheriştii în afara programului de centru, când li se termină benzina sau îi cheamă bunica la masă şi trebuie să se întoarcă după blocuri. Păi, cam acelaşi lucru, numai că pe loc. Freacă duda, mai exact.

Nu prea e seară să mă întorc acasă şi să nu fie ciorchinele tuciuriu la scară, cu cel puţin un BMW din care să răsune la volum maxim ultimele creaţii ale lui Guţă. Şezătorile acestea nu-s la fel fără maşina care, când nu serveşte ca mijloc de deplasare şi epatare, e bună ca liant social şi emiţător de decibeli tânguitori. Magheriştii în speţă sunt aceiaşi oameni cu care, până să ne separe vremea şi priorităţile, mă jucam de-a v-aţi ascunselea, aşa că mi-am permis într-o seară să-l întreb pe unul din ei dacă playlist-ul nu conţine şi artişti pe care nu-i doare la inimă. Răspunsul, mustind de indignare, pur şi simplu mi-a făcut ziua: „Bine, de Guţă mai poţi să te iei, da' de Adrian??!!!”. Mi-am dat seama că într-adevăr comisesem o blasfemie strigătoare la cer şi, împăcată cu infailibilitatea lui Adrian, am continuat să adorm seri de-a rândul pe ritmurile condimentate de afară.

Mai impresionant a fost să aflu viziunea magheriştilor de după blocuri despre sine şi despre alteritate. Ca de obicei, ciorchinele asculta manele din BMW, gentălmenii stând pe gard pentru a lăsa fetele cu sclipici să stea în maşină. Cele două tabere erau unite de un covor comun de coji de seminţe, pe care îl ţeseau de zor. Pe lângă ei trece fratele meu, rocker old school, cu pleată, blugi negri şi tricou cu formaţie. Fără lanţuri, fără piele, fără rupturi, fără nimic săritor în ochi. Unul din participanţii la şezătoare, probabil invitat special din vreun bloc vecin şi nefamiliarizat cu populaţia locală, întreabă: „Cine-i cocalaru' ăsta?”. Concluzia o trageţi singuri...

Acum că ştiţi ce fac magheriştii acasă, să vedem ce fac în vacanţă. Păi, se duc la munte sau la iarbă verde, ca tot omul sătul de aglomeraţia, zgomotul şi poluarea marelui oraş. Excursia, recreerea, izolarea, luarea binemeritatei guri de aer înseamnă, pentru ei, să fie tot la 2 metri de maşina-prelungire-a-sinelui, însă undeva pe iarbă, cu vedere la nişte munţi, însă nu prea departe de o terasă şi un bancomat. Cu aceleaşi manele date la acelaşi volum. Cu plămânii plini de fum de la grătar. Cu aceiaşi pantofi de lac cu vârf ascuţit, acelaşi păr neputincios sub un deget de gel şi, în cazul domnişoarelor, aceiaşi doi centimetri de spoială pe faţă. Diferenţa constă în iarba de sub tocuri şi micii din gură. Oricine s-a apropiat de Valea Prahovei a trecut la un moment dat printre şirurile de maşini, aproape la fel de înghesuite ca în oraş, din care răsunau la maxim manele. De obicei pe marginea vreunui râu la care nici să te uiţi nu poţi fără să-ţi iasă ciuperci pe piele.

Străzile centrale, blocurile periferice sau iarba verde... o simplă chestiune de geografie. Căci magherismul e în suflet, nu pe Magheru.


Rodica

Intra in comunitatea Auto Spot de pe Facebook