
Bd. Magheru, ora 17.00. Aglomeraţie mare, şoferi deja resemnaţi că nu vor scăpa mai devreme de o oră de porţiunea dintre Romană şi Universitate, ocupaţii diverse în momentele grele de aşteptare. Eu, printre ei, profit de ocazie pentru a da cu holbatul în jur. O doamnă măruntă cu zâmbet şmecher într-o Skoda Fabia. Un om de afaceri, impunător în ciuda uşoarei asfixii provocate de cravata prea strînsă parcă deliberat pentru a mări prin contrast umerii sacoului, într-un Jeep cât bulevardul. Un şofer de autobuz aflat undeva la graniţa dintre meloman şi designer de interioare, în cabina lui tapetată cu cd-uri. Un Oltcit prăfuit din care răsună chitări electrice şi mai ies pe geam plete fâlfâite în ritm. Băieţaşii în Audi şi blondele cu ochelari de soare în Porsche-uri. Parcă nimic nu-i nou, parcă sunt cu toţii desprinşi din filme, telenovele, reviste, site-uri, şi orice alte cuiburi media pe care şi le găsesc clişeele şi stereotipurile umane. Sau poate că există într-adevăr nişte tipare pe care le urmăm inconştient atunci când ne alegem maşina.
Vedem zilnic oameni impunători în maşini impunătoare, oameni fiţoşi în maşini fiţoase, oameni mărunţi în maşini mărunte, oameni rablagiţi în maşini rablagite. Tot de atâtea ori vedem doritori de achiziţii auto, care nu se pot hotărî între două sau mai multe modele cu performanţe asemănătoare, şi până la urmă o aleg pe cea “mai pe sufletul lor”. Acest criteriu emoţional poate fi până la urmă gradul de asemănare, identificarea omului cu calităţile pe care le apreciază mai mult la o maşină. Eu una mi-am dorit întotdeauna o broscuţă în stil vechi, şi ca o coincidenţă (sau nu), şi eu sunt mignonă şi uşor “retro”. Sau poate că doar aşa îmi place să cred că sunt. Uneori alegem maşinile în funcţie de cum vrem să fim, şi nu de cum suntem cu adevărat. La extrema acestui tipar se află plăpânzii din maşini uriaşe, obezele din maşini micuţe şi drăguţe, ciobanii din Maybach-uri, hobbiţii din Rolls-uri.
Maşina pe care o alegem se apropie ori de ceea ce credem că suntem, ori de ceea ce vrem să fim. Ea se află pe linia de echilibru dintre metaforă şi metonimie, înclinând spre oricare taler al balanţei noastre interioare este mai greu: cel al sinelui ideal, respectiv cel al sinelui perceput.
O ultimă categorie ar fi a acelora care putrezesc împreună cu maşina. Oameni deterioraţi de felul lor, cu extremităţi roase, înnegrite şi haine soioase, oameni rămaşi undeva prin anii '70-'80 din punct de vedere informaţional, bine camuflaţi în Dacii1300 care şi-au luat numele de la anul de producţie, cu faruri sparte, cu luneta obturată de pepenii pe care-i cară pe bancheta din spate pentru a-i vinde la piaţă. Oameni care atunci când au moştenit maşina de la străbunicul, nu au primit alături de ea şi valoroasa lecţie că unele piese se schimbă înainte ca maşina să se dezmembreze în plină stradă, că praful şi noroiul nu se ridică la statutul de folii protectoare pentru geamuri şi oglinzi, şi că fumul gros scos pe ţeava de eşapament nu este o marcă a valorilor tradiţionale.
Cum să nu iubeşti Magheru când oferă atâta material de studiu empiric, sau pur şi simplu de amuzament? Până data viitoare, în momentele de aşteptare de pe marile bulevarde mai lăsaţi puţin şarpele de pe mobil, vorbitul la telefon sau împrospătarea machiajului şi încercaţi şi voi.
Rodica
Intra in comunitatea Auto Spot de pe Facebook