Mi-am petrecut adolescenţa pe străzile Bucureştiului, şi am să vă curm imediat săritura spre concluzii deşucheate lămurindu-vă că, pentru mine, plimbările lungi pe străzi au fost cel mai bun liant social. Ne întorceam de la şcoală şi cum mereu era ceva de discutat hotăram să mai mergem o staţie, şi încă una, şi încă una, pe jos, până când ne trezeam că, pe nesimţite, am ajuns acasă. În weekend-urile cu vreme frumoasă băteam Bucureştiul în sus şi-n jos flecărind ore întregi, pe principiul "hai acolo, că n-am fost". Şi uite aşa, Bucureştiul şi străzile lui au reprezentat, pentru mine, un filtru emoţional care mi-a transformat o parte din colegi în buni prieteni.

Apoi "am crescut mare" şi drumurile zilnice, mereu pe grabă, de acasă la lucru, de la lucru la facultate, de la facultate acasă, şi alte posibile combinaţii între principalele mele destinaţii, m-au legat încet-încet de mijloace de transport pe roţi. Întâi RATB şi Metrorex, apoi maşina personală. Timpul n-a reuşit să mă transforme complet într-o extensie a maşinii, căci pe cât posibil am încercat să alternez mijloacele de transport, însă în ultima vreme orizonturile mi s-au lărgit considerabil în legătură cu acest "pe cât posibil". Asta de când m-am hotărât cu ceva timp în urmă să trăiesc mai sănătos. Ei bine, şi cum n-am fost niciodată o fire sportivă (de o sală de fitness nu m-aş apropia nici să ştiu că mă aşteaptă în ea Johnny Depp cu o tavă de prăjituri), am hotărât să sacrific ceva timp şi să merg pe jos, renunţând complet la maşină. Revelaţia a fost copleşitoare.

De ce? Păi să vedem: în primul rând că nu-mi mănâncă cu mult mai mult timp decât drumurile cu maşina, în special la orele la care tot omul se duce sau vine de la lucru. Ambuteiajele teribile din Capitală le cunoaştem cu toţii, şi probabil că nu sunt singura care după ce a parcurs o distanţă de 3 kilometri într-o oră din cauza traficului ajunge la birou gata opărită şi plină de draci. Ei bine, dacă în mod normal parcurg traseul 13 Septembrie – Piaţa Galaţi în 40-50 de minute cu maşina sau cu două autobuze, pe jos fac 60 de minute pe fix acelaşi traseu. Evident că fundul nu stă la fel de comod înfipt în scaun, însă o plimbare la pas vioi n-o să extenueze pe nimeni. Iar diferenţa de timp e, pentru mine cel puţin, neglijabilă. Mai ales ţinând cont de celelalte avantaje...

Care sunt ele? În primul rând faptul că mi-am redescoperit plăcerea de a admira oraşul şi de a-i căuta din priviri comorile ascunse. Casele vechi în stil neoromânesc din Cotroceni, acoperite cu iederă şi cu câte o pisică tronând pe balustrada balconului, câte o frumuseţe de clădire răsărind printre dărăpănăturile de pe Eminescu, străduţele adiacente Căii Victoriei, zona de ambasade de pe lângă Bulevardul Dacia, şi câte şi mai câte. Toate sunt pline de surprize pentru cei care nu merg cu ochii în pământ, la mobil sau la vitrine. Flexibilitate infinită: îţi poţi alege drumul dintr-o reţea de străzi şi străduţe, fără restricţii, fără indicatoare, fără reguli în afară de cea a timpului.

Dacă eşti, ca mine, o fire singuratică şi reflexivă, plimbările rapide de unul singur vor fi o plăcere. Ai timp să-şi pui ordine în gânduri, să iei decizii pe îndelete, să pui la punct planuri, sau pur şi simplu te vei relaxa admirând ce e de admirat. Dacă ai un tovarăş de plimbare, mersul e un simplu pretext pentru socializare (după cum am spus în introducere). Asta ca să nu mai vorbim de portofel şi cum rămâne el frumos şi rubicond dacă nu mai trecem pe la benzinărie. Mai e nevoie să vorbesc despre beneficiile fiziologice? Cred că o fac destul diverse articole de pe net şi cele câteva kilograme în minus pe care mi le arată cântarul...

Nu încerc să fac apologia mersului pe jos, propagandă eco şi să discreditez maşinile, mai ales că lucrez cu ele, scriu despre ele, publicul căruia mă adresez e anume interesat de ele... Spun doar că NU suntem legaţi ombilical de maşinile noastre, NU am ajuns în halul ăsta de dependenţi de tehnologie încât să nu ne putem rezerva puţin timp în plus pentru a apela, din când în când, la transport alternativ. N-o să cer nimănui să meargă pe jos din Berceni în Pipera, dacă ăsta îi e traseul zilnic. Spun doar că, în unele cazuri, pietonul poate parcurge un traseu la fel de rapid ca şoferul prins în trafic, pentru că nu are restricţii, poate lua scurtături după pofta inimii, nu trebuie să-şi dispute cu (aproape) nimeni metrul de asfalt de sub tălpi. În plus, cu excepţia câtorva inconveniente, mersul pe jos detensionează, relaxează, e plăcut şi sănătos, spre deosebire de şofatul în oraş, care nu o dată a făcut oamenii să se împuşte sau lovească cu ciocanul de atâtea tensiuni acumulate.

Într-un oraş în care şoferul ia maşina şi până la magazinul din colţ, într-un oraş în care până şi pietonul e de o lene cronică ce-l înghesuie, alături de sute de alţi pietoni leneşi, în autobuzele burduşite, pentru o distanţă de 10 minute pe jos, nu e de mirare că traficul e cum e. Nu scuz edilii care n-au fost în stare să creeze o infrastructură decentă, dar cred că şi cetăţeanul de rând are partea lui de vină. Şoferul nu e niciodată pieton, iar pietonul e jalnic în acest rol. Înţeleg de ce bicicletele nu-s prea populare în Bucureşti, mie toată plăcerea de a folosi aşa ceva mi se duce pe apa sâmbetei când mă confrunt cu străzile oraşului, cu pistele galbene ce par trasate cu carioca de un copil întârziat... Însă mersul pe jos e puternic subevaluat. Pur şi simplu, omul uită uneori că el a inventat roata şi nu viceversa.



Rodica

Intra in comunitatea Auto Spot de pe Facebook