Individul, pe cât e de individ, capătă proprietăţi de cărămidă atunci când face parte dintr-un zid, ca să folosesc celebra metaforă marca Pink Floyd. Şi, în funcţie de proprietăţile zidului, se schimbă şi proprietăţile cărămizii. Anumite seturi de circumstanţe generează reacţii pe care individul nu le-ar avea în mod normal. De exemplu, mulţimile (stadioane, concerte etc.) eliberează instinctul animal şi anihilează orice diferenţă de IQ, reducând participanţii la nivelul celui mai puţin dezvoltat dintre ei. Traficul, pe de altă parte, ne face mai nervoşi, mai tupeişti, mai violenţi, mai lipsiţi de empatie, mai îngâmfaţi dacă avem maşină de fiţe, mai iresponsabili dacă e maşina firmei etc. Viaţa de pieton, din câte mi-a fost dat să observ... ei bine, aceasta scoate la suprafaţă cei 50 de ani de foame şi disperare din istoria recentă.

Pietonul bucureştean e mereu grăbit. Merge cât mai puţin posibil pe jos, între două staţii de transport în comun, şi merge repede. Îmi spunea un prieten din Ardeal că prima dată când a vizitat Capitala a fost pur şi simplu şocat de faptul că era îmbrâncit din toate părţile pentru că mergea încet şi oamenii nu aveau răbdare nici măcar să-l ocolească. Pietonul e grăbit şi la trecere, nu aşteaptă niciodată să se facă verde, iar dacă s-a făcut numai pe jumătate de bulevard, va sta în mijlocul străzii, aşteptând acolo să poată traversa şi cealaltă jumătate. De ce e grăbit nu se poate generaliza – poate pentru că este dezorganizat şi pleacă mereu prea târziu de acasă, poate pentru că nu suportă drumul şi vrea să-l scurteze pe cât posibil. Însă graba asta e, de multe ori, tovarăşă cu disperarea.

Despre disperarea pietonului, oho, câte se pot spune. Nicăieri n-am văzut atâta încrâncenare la urcarea în autobuz, tramvai sau metrou. Prioritatea la coborâre e un concept necunoscut şi imposibil de asimilat de mintea pietonului bucureştean. Nu, el TREBUIE să urce. Altfel e clar că rămâne pe afară, n-are loc în maşină, nu va mai veni niciodată alta şi el va rămâne singur, trist şi plouat pentru tot restul vieţii într-o staţie decrepită. Se năpusteşte înăuntru cum se deschid uşile, iar cei ce coboară trebuie să se strecoare prin mulţimea disperată să intre. Azi am văzut la metrou un copil trântit pe jos de disperarea celor mari, îngroziţi să nu rămână pe teribilul peron al singurătăţii şi mizeriei.

Apoi, odată urcat, pietonul TREBUIE să stea jos. Aruncă din uşă plasa sau geanta pe scaun, ca să şi-l marcheze. Aleargă la prima banchetă liberă. E cam ca jocul ăla simpatic de societate în care scaunele sunt cu unul mai puţin decât participanţii şi, când se opreşte muzica, cine rămâne în picioare pierde. Cu diferenţa că numărul de scaune este cu mult deficitar, oamenii sunt mai încrâncenaţi, neprivind situaţia ca pe un joc ci ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte. Cine rămâne în picioare cu siguranţă va leşina de la efortul de a-şi susţine, singur-singurel, coloana vertebrală.

De unde această disperare? Să fie oare din traumele lăsate de nopţi întregi de stat la cozi ca să nu crăpi de foame, din teama că dacă eşti ultimul ai toate şansele să rămâi pe-afară? Posibil, dar, în mod sigur, şi din LENE. Pietonul român e leneş, leneş cât cuprinde. Tipul acela de lene de dragul căruia investeşti o groază de efort. Înghionteala din staţiile de autobuz şi metrou, lupta pentru ocuparea scaunului, planificarea rutelor care să implice cel mai puţin mers pe jos, deşi sunt de trei ori mai lungi şi întortocheate. Lene disperată.



Rodica

Intra in comunitatea 1tuning de pe Facebook