Când ești pieton în România intră în reflex să-ți păzești viața la fiecare pas, să faci vreo 5 minute de gimnastică stânga-dreapta din cap înainte să treci pe zebră, iar odată ce te-ai aventurat pe trecere să implori din priviri șoferii să nu te calce, după care să traversezi la limita alergatului ca să îți scutești mama și rudele ei defuncte de urări nedorite. Pe scurt, pietonul român trăiește în frică.

Așa că, ajuns într-o țară vestică, se va simți de multe ori răsfățat ca o prințesă, prin simplul fapt că nu e văzut ca dușmanul care împiedică șoferul să ajungă mai repede la destinație și-l mai bagă și la răcoare dacă n-are grijă să nu-l calce. Pietonul e respectat și protejat, ceea ce poate fi copleșitor și emoționant pentru unul nu prea blazat, dar obișnuit cu balcanismele.

Iată-mă deci ajuns în Belgia, patria berii, cartofilor prăjiți, dantelei și pedofililor. Din prima zi m-a surprins că în capitală, un oraș destul de aglomerat, mașinile opreau când eram pe trotuar la vreun metru de stradă (pentru că da, trotuarele lor au mai mult de un metru), în caz că vreau să trec. Obișnuit cu mașinile ce opresc, dacă au chef, când ești deja la un metru pe stradă, am mulțumit cu privirea mustind de recunoștință și am trecut repede, căci aveam impresia că datorez ceva.

Dar ceva mai târziu am uitat de datorie, recunoștință, de civilizație și toate cele, așa că m-am aventurat să trec aiurea pe una din arterele principale, recunosc că din lene și nesimțire. Ei bine, o șoferiță a oprit și mi-a făcut amabil semn să trec. În spatele ei s-a format o coloană de mașini ale căror șoferi ma priveau binevoitor și-mi făceau toți semn să trec. M-am simțit mai umilit decât de zece înjurături suculente de-ale românilor, așa că am alergat ca să nu le mai consum timpul și ca să scap de rușine. Nu s-a claxonat nici măcar o dată.

S-a făcut dreptate următoarea zi, când era s-o sfeclesc pe trecere. Traversam deja ceva mai obișnuit cu ideea că n-o să mor din cauza asta, când o mașină trece vâjâind la 20 cm de mine. Mi-a stat inima în loc o secundă, m-am înciudat că nu purtam pempărși, când șoferul ce era să mă trimită s-o reîntâlnesc pe străbunica mi-a strigat, din depărtare: “Je suis pressé!” (sunt grăbit). Faptul că aici șoferii sunt politicoși și se scuză când aproape te omoară m-a încălzit pe dinăuntru și mi-a readus în ochi scânteia de viață.

Deja vă aud gândurile: “Dacă-i așa bine acolo, de ce nu te muți?”. Pentru că acasă înseamnă mai mult decât locul unde ești respectat. Înseamnă toate lucrurile acelea dragi pentru care merită să faci din când în când sporturi extreme. Plus că în România nu-s atâția pedofili.


Pietonu’

Intra in comunitatea 1tuning de pe Facebook