Am citit recent că cel mai scump teren din România este bulevardul Magheru, unde să închiriezi un metru pătrat mai de soi te costă 120 de euro pe lună. Cu toate că, aşa cum ne-a învăţat viaţa în era consumerismului, dincolo era mai ieftin, eu totuşi m-am pus pe calcule, pentru că o pornire nestăvilită de egoism mă face să vreau şi eu o bucăţică de Magheru doar pentru mine.

Un metru de Magheru pentru care ar merita să-mi rup de la gură 120 de euro ar fi cel de lângă semafor, atât de dorit şi totuşi atât de temut. Tot şoferul vrea să fie primul la semafor, să aibă întâietatea trecerii, să deschidă drumul coloanei fremătânde de nerăbdare din spate, expunându-se chiar riscului de a fi ţinta torentelor de invective dacă a avut neruşinarea să rateze pornirea în prima fracţiune de secundă după ce s-a făcut verde. Aş închiria odată, măcar pentru o zi (asta ar veni cam 4 euro, nu? Chilipir!), metrul ăla pătrat şi m-aş instala acolo pe o păturică, lăfăindu-mă la soare şi numărând cuvintele pe care le poate debita un şofer presat de timp într-o singură sudalmă, fără a se repeta. Ocazii mai potrivite pentru a testa creativitatea românului mai rar găseşti.

Un metru pătrat aproape uitat, pe care l-aş reînvia cu toată mărinimia salariului, e acela dintre fund şi bot. Nu vă închipuiţi cine ştie ce, nu făceam aluzie la sportul preferat al corporatiştilor, ci la tandreţea cu care maşinile de pe Magheru îşi mângâie barele în trafic. Scenariul clasic: pericol apărut subit, frână bruscă, maşina din spate făcută acordeon în a ta pentru că n-a respectat distanţa. Apoi cearta, poliţia, hârţogăria. Ei, aş lua eu metrul acela veşnic încălcat şi nedreptăţit şi aş sta acolo, înfruntând fulgerele oculare ale şoferului care nu ştie avansa decât în paşi de furnică şi care, dacă nu poate face unul, pierde sensul drumului asemeni elevului care a tocit lecţia şi compromite întregul examen dacă a uitat un rând.

Chiar mai mult aş investi în câţiva metri pe care să parchez în faţa oricăruia din sex-shopurile răsărite la marginea bulevardului. M-aş înarma cu timp, răbdare şi floricele şi aş privi spectacolul: cum se uită oamenii discret în stânga şi-n dreapta înainte de a intra pe misterioasa uşă roşie, încercând în acelaşi timp să păstreze un aer detaşat şi indiferent, care spune potenţialilor cârcotaşi că nu sunt decât nişte pudibonzi încuiaţi şi că în zilele noastre e ceva perfect normal; cum ies cu pacheţele dubioase pe care le îndeasă rapid în genţi, cu aceeaşi atitudine forţat degajată; cum stăruie trecătorii cu privirea în crăpătura discretă a uşii, pentru a prinde măcar pentru o secundă o felie din lumea interzisă în care numai îndrăzneţii au acces, sforţîndu-se şi ei să păstreze o atitudine indiferentă-amuzată, care spune că de fapt sunt doar curioşi de ce-au mai inventat perverşii ăia.

Un prieten mi-a spus că ar cumpăra un metru din zona cea mai aglomerată, undeva pe la Romană de exemplu, şi ar pune ca taxă de trecere o shaorma. Altul, mai puţin gurmand, s-ar mulţumi cu bani. O prietenă ar lua metrul pătrat din mijlocul intersecţiei, pe care stă poliţistul (evident un poliţist cu o siluetă sub medie, că dacă am lua unul normal ar trebui închiriaţi cel puţin 2/2 metri), şi ar pune ceva mai eficient în loc, de exemplu un pomişor cu flori. Posibilităţi şi posibilităţi. Tu ce ai face cu bucăţica ta de Magheru?


Rodica

Intra in comunitatea 1tuning de pe Facebook