Dimineatã cenusie de început de noiembrie ... Cu o cafea la bord si plinul fãcut ne târâm letargici pe autostrada Bucuresti-Pitesti. Dupã 110 km care au trecut mai repede decât ne asteptam (poate pentru cã se terminaserã lucrãrile perpetue), soseaua ne poartã spre vest prin Pitesti, Râmnicu Vâlcea si apoi agale spre Târgu Jiu printre satele si orasele zgribulite de ploaia mãruntã si deasã care ne-a însotit la fiecare pas.

Pe drum am fãcut un popas la Horezu, pentru a vedea mãnãstirea din sat si ceramica traditionalã pentru care e renumitã zona, iar în Târgu Jiu nu puteam sã nu vizitãm si celebrele sculpturi ale lui Brâncusi plasate din pãcate într-un parc pe malul mizerabil al râului.

De aici, mai avem 50-60 de km prin îngusta si pitoreascã vale a Jiului din care n-apuci sã vezi mare lucru dacã prinzi, precum noi, un cârd de camioane care te afumã si-ti taie orice avânt de depãsire. Totusi, dupã o orã, am ajuns în Petrosani si dupã o masã rapidã am pornit spre munte cu gândul de a întrece întunericul.

10 km mai târziu eram la poalele muntelui unde, spre ghinionul nostru, tocmai se oprise telescaunul de 4 minute. Singura noastrã sansã de a mai ajunge la hotel era drumul, aproape de tractor, care serpuia timp de 20 de minute pe coasta muntelui pânã în statiunea Parâng. Dupã înjurãturi printre dinti, blesteme la adresa rudelor primarului si rugi fierbinti la toti zeii planetarelor am ajuns la destinatie.

Hotelul Parâng este gazdã primitoare si nu te lasã sã te plictisesti: poti sã schiezi sau sã înveti sã te dai cu parapanta (în caz cã nu stii deja), cu sãniuta sau cu bobul ori sã faci o vizitã la saunã.

Gazda ne spune prima oarã despre Mesterul: un domn pe la vreo 62 de ani care are muntii la picioare. În fiecare weekend urcã în Parâng si seara e din nou acasã. Mâine avea cu sigurantã sã vinã din nou.

Dimineata, Mesterul ne astepta. Pornim agale ninsi de fulgi mari si pufosi, împreunã sã cucerim Parângu Mic. Mesterul – Uliu (Iuliu) Ulrich – are obiceiul – unul frumos – de a se lua la întrecere în fiecare an, la prima zãpadã, cu salvamontul si sã fie primul care calcã zapada cu schiurile. Cel putin în ultimii trei ani el a fost câstigãtorul.

Am bifat vârful, si apoi ne-am oprit la o vorbã la cabana de pe platou: noi cu un ceai, el cu o “Secãricã”.

A doua zi de dimineatã, la 9, am luat-o usor spre casã. Câtiva dintre noi au coborât cu telescaunul, iar câtiva pe drumul dubios înarmati cu rãbdare si tutun. Peste noapte se asternuse un strat generos de zãpadã care mai plombase gropile. Cei care au ales varianta telescaunului s-au trezit fatã în fatã cu perspectiva de a sãri cu fundul în zãpada respectabilã care se pusese pe scaune. Mesterul ne-a avertizat sã nu ne urcãm în scaun dacã nu ne-a vãzut cineva. Altfel risti sã rãmâi acolo si sã nu stie nimeni cã esti pe cablu. El a pãtit-o pentru aproape o orã si nu este o amintire plãcutã.

Peisajul vãzut de sus era de un alb orbitor. Toamna galben-rosiaticã de la venire a fost repede acoperitã de albul iernii.

Fãrã vlaga ne-am târât spre Bucuresti cu gândul la o nouã zi de muncã, griul orasului si o amintire albã din Parâng.

Intra in comunitatea 1tuning de pe Facebook